Era o chestie care suna aşa...

Dimineaţa, ora şapte treizeci.

Îşi afundă chipul în perna albă, moale, adulmecându-i mirosul de levănţică şi stătu aşa timp de zece minute, poate chiar mai mult, dând frâu liber gândurilor. Fereastra o lăsase deschisă, şi auzea vag cum ciripeau câţiva păsărei lângă fereastra ei. Se gândea că ar trebui, o dată şi-o dată, să se ridice din pat şi să-şi facă o cafea. Da, o cafea tare, cum obişnuia să-şi facă.
Cu greu, se ridică şi se aşeză în şezut pe marginea patului, picioarele ei micuţe atingând podeaua rece, din lemn. Privirea ei, de-un verde pur, pătrunzător, se plimbă prin toată camera, dându-şi seama că era o dezordine de nedescris. Se strâmbă slab, trecându-şi o mână prin părul lung. Avea ochii înjectaţi, înconjuraţi de nişte cearcăne urâta. Naiba o pusese să stea până târziu şi să şi bea.
Lexie oftă, ridicându-se şi trăgând în jos de tricoul alb ce-l purta. Îşi târâ picioarele până la baie, unde evită să se privească în oglindă, speriată doar de gândul că arată ca naiba. Se spălă pe faţă, în câteva cuvinte, îşi făcu ritualul de dimineaţă, apoi la fel de adormită se duse în bucătărie, unde dădu drumul aragazului, puse un ibric cu apă pe el şi după câteva linguri de cafea.
Căscă lung şi se rezemă de masă, uitându-se în jurul ei. Nu mai picturi şi tablouri avea în bucătărie, toate ale ei. Surâse, clătinând din cap şi după câteva minute îşi puse cafeaua într-o ceaşcă, uitându-se după Zick. Când îl auzi lătrând, oftă totuşi zâmbiind.
- Zece minute şi ieşim afară, dragule! strigă ea încât câinele s-o audă şi descoperi că acesta o auzise perfect când veni în bucătărie, dând energic din coadă.